liniste

am fost o persoana agitata, de cand ma stiu; tot ce se intampla in jurul meu se intampla mai tare in gandurile mele si ma mir si acum ca nu am imbatranit din pricina asta mai mult si mai repede; mi se pare ca m-am speriat si m-am bucurat si am sperat si am castigat si am pierdut si am renuntat si am luat-o de la capat si tot asa de multe multe ori, pana cand am creat carari batatorite care imi arata drumul spre liniste ca niste degete prelungi si albe de zane din povesti; si am urmat semnele si intr-o zi mi-am dat seama ca am ajuns in locul in care era liniste; nu vorbesc de liniste absoluta (nu am murit:)) ci de linistea care urmeaza dupa ce ai gasit raspunsuri pe care le-ai cautat ani de zile si pe care nu le-ai gasit pentru ca nu erai pregatit sa le gasesti; e linistea care iti permite sa te retragi in coltul tau rumegand (ca o vacuta? intreaba barbatul meu care si-a bagat nasul in ce scriu asa ca eu rad si il pup pentru ca ma distreaza rautatile lui afectuoase si pentru ca el e factorul determinant al linistii mele) bucatile de agitatie cotidiana cu care te intorci acasa din preumblari necesare; si uite asa bucatile colorate de stari, intamplari si cuvinte au inceput sa se aseze la locul lor ca niste piese cuminti dintr-un puzzle viu sub bagheta unui magician; cateodata am senzatia ca eu sunt artizanul care aseaza intamplarile ce mi-au fost date intr-un tot care imi va defini culoarea si din care voi extrage probabil amintiri la batranete;

p.s. cineva tocmai s-a trezit si-mi zice insistent pe limba bebelusilor ca-i este foame:)