Mie imi place "Dune". Suna cam naiv dar este cartea mea preferata. Si vreau sa insir aici cateva motive. In primul rand consider ca romanul nu este ... "SF". Multe din situatiile de acolo se intampla ca o prelungire a firescului asa cum il cunoastem astazi. Sa reusesti sa ajungi la performantele cucernicelor maici nu mi se pare ceva de neimaginat in urma unui antrenament bine pus la punct si daca am reusi sa ne antrenam si alte capacitati in afara de cele pe care le numim logice. Sau dreptvorbitoarele care erau in masura sa descopere minciuna/adevarul din ceea ce spui. Cred ca fiecare s-a gandit la un moment dat ca cel din fata lui minte sau spune jumatati de adevar sau evita raspunsuri... Despre controlul prin intermediul glasului pot spune acelasi lucru: fiecare am fost in situatia de a face ceva fara sa ne gandim deoarece cineva ne-a ordonat imperios acest lucru si fiecare s-a aflat in starea in care ordona altuia sa faca ceva iar acela chiar face deoarece ceva din atitudinea noastra a convins. Si asa mai departe cu tot ce se intampla in dune. Nu-i nimc nelalocul lui.
Nu am fost in viata mea in desert dar de cand am citit dune mi se pare ca am trait pe-acolo... Fremenii sunt atat de autentici incat ai impresia ca daca te duci in desert o sa ii gasesti acolo. Cum poate cineva sa descrie atat de exact culori, mirosuri, sunete in cuvinte astfel incat sa ai impresia ca esti acolo ba chiar sa fii in masura sa spui in viata ta de zi cu zi: vezi cutare lucru? e din Dune:))
E atat de ampla incat nu pot sa imi adun ideile. E impresionant volumul de cunostinte al autorului si impresionante sunt domeniile de interes. Cum a putut sa adune atat de multe date despre istorie, religii, filosofii, geografie, ecologie, psihologie si dumnezeu mai stie cate si mai cate. Iar la sfarsit intocmeste un tot de un firesc extraordinar.
Cat despre oameni... personajele sunt puternice, oameni buni sau rai dar caractere puternice, iesite din comun, din acelea care isi croiesc singure drumul si fac istoria. In dune nu prea gasesti destine "mici", e normal sa fie asa. Liderii sunt creionati extraordinar, figurile mesianice sunt de o maretie extraordinara si de un cinism la fel in ce priveste propria persoana. Citind dune intelegi o data pentru totdeauna ca un astfel de destin include intotdeauna dar intotdeauna multa multa suferinta. Vrei cate ceva despre psihologia maselor? Citeste Dune.
Cel mai mult imi plac povestile de dragoste. Desi suna siropos nu sunt nici pe departe din acea categorie. Partenerii sunt adevarate forte fiecare, se sprijina reciproc pardon se completeaza, acolo fiecare isi gaseste "rostul" in celalalt si traiesc povesti de dragoste extraordinare. Si totusi nimeni nu spune ca povestea de dragoste este "extraordinara". Este asa pentru ca o vezi cum incepe, cum traieste si cum nu se termina niciodata, nici macar cand unul dintre parteneri moare... este asa cum trebuie sa fie. In dune nu exista "ne-am plictisit" nici nu iti trece prin cap ca doamna Jessica s-ar fi putut plictisi de ducele ei sau Paul de Chani... Ati observat cat de indragostiti erau dupa 15 ani? de fiecare data cand recitesc si stiu ce va urma -cum va muri Chani spre exemplu - dar ma gandesc ca macar au avut timp destul aia 15 sau 18 ani sa se bucure de cate ori dadeau cu ochii unul de celalat.
In ce priveste religia... Daca vrei o privire de ansamblu asupra a ce inseamna religia citeste dune. Nu mai dezvolt ca as putea vorbi pana maine. Interesant insa este ca desi religiile sunt tratate intr-un fel nu foarte... favorabil sa zicem, in dune gasesti credinta. In rostul omului, in puterea lui de a se incadra ritmului firesc al lucrurilor, de a face lucrurile sa se intample frumos, de a face alegeri in favoarea umanitatii. Dune este o carte despre dragoste de oameni, de viata, de firesc. Zen.
Mi s-a mai intamplat sa citesc carti in care sa gasesc idei cu care eram de acord cum a fost "Alchimistul". Dar in dune gasesc astfel de lucruri la fiecare doua pagini citite ceea ce mi se pare naucitor.
Nu am citit in viata mea o alta carte de mai mult de doua ori. Am citit dune de cel putin 5 ori fiecare si de fiecare data mai gasesc ceva nou iar si iar si pe masura ce trec anii reusesc sa inteleg alte si alte lucruri pe care nu le-am priceput intaia oara.
Cand am terminat de citit dune m-am simtit pur si simplu parasita. Ma invarteam in loc si nu imi venea sa cred ca s-a terminat. Cum adica s-a terminat? Mai erau atatea lucruri de spus, NU SE POATE. M-am gandit ca autorul a murit inainte sa o termine. Pe urma am gasit "dune genesis" de Frank Herbert in care acesta spunea cum ca special a lasat finalul asa, ca sa ne punem si noi mintea la contributie si l-am iubit pentru asta. Atat de mult ne agatam si in viata de zi cu zi de raspunsuri pe care le asteptam de la altii ca pana la urma uitam ca suntem proprii artizani ai fiecarei zile... dar nu singurii, fireste :)
Nu vreau sa spun prea multe de crunta dezamagire pe care am simtit-o cand am avut proasta inspiratie sa cumpar "continuarea" scrisa de fiul lui frank herbert in colaborare cu un ilustru necunoscut. Nici nu mai continui ca stricam atmosfera. Am inteles ca aveau de gand sa scrie mai multe carti eu sper ca au renuntat pentru ca nu erau nici macar pe aproape.
Dar sa revin la Dune. Batraneii de la sfarsit care lucrau in gradina si "aranjau" si lucrurile prin univers mi s-au parut extraordinari. Unde altundeva putea sa fie dumnezeu?
In incheiere vreau sa spun ceva: mie imi place foarte mult "Dune" :)
