vineri, 20 martie 2009

dor de Balcic






















Sa va zic despre Balcic: am ajuns acolo in vara anului 2006. Desi sunt din Constanta, mereu mi-am dorit sa merg la mare in alta localitate, sa stau la hotel si sa nu imi bat capul cu nimic altceva decat vacanta mea la plaja; cine sta la malul marii stie cum iti irosesti fiecare zi din fiecare vara cu obligatii curente, musafiri si iluzia ca lasa, te vei duce la plaja maine cand vei avea mai mult timp; in final te trezesti ca maine vine toamna si simti ca cineva ti-a furat si vara asta :)






Sa revin. De Balcic am aflat prima data din "Panza de Paianjen" a Cellei Serghi iar in final eu si prietena mea am ales sa mergem acolo o saptamana. Am fost uimita sa descopar o localitate unde erai deopotriva la mare si la munte. Dimineata si seara este racoare, apa este mai rece decat suntem obisnuiti, casele sunt asezate in trepte. Dincolo de toate astea este ceva acolo pe care nu il pot defini in cuvinte, ceva-ul descris de scriitori din perioada interbelica, ceva-ul ce te face sa intelegi de ce regina Maria a tinut sa construiasca un mic palat la Balcic. E liniste la Balcic si muntii atat de vechi incat s-au transformat in dealuri par ca tin localitatea in brate. La Balcic aproape nu mai este nisip si nici turistii prea galagiosi pe care ii gasesti doar cativa kilometri mai incolo. Vilele- hotel sunt micute si elegante iar cand am revenit in noiembrie am fost fermecata de apusul de dincolo de geamul restaurantului si focul din semineul dinauntru.


In vara aceea am stat la soare dimineata si seara, am facut baie in mare, am vazut gradinile palatului, am trancanit la terase si am cascat gura la tarabele cu "amintiri". Am mers atunci si la Albena dar nu seamana nici pe departe, era aglomerat ca la Mamaia in mijlocul verii. Mi-am dat seama ca Balcicul pur si simplu rasare dintre celelelate localitati de pe malul marii fara sa semene cu niciuna dinaintea sau de dupa ea, pare o farama dintr-o poveste asa ca peronul 9 si 3/4 din Harry Potter ...
Pentru mine Balcicul ramane unul din locurile in care iti place atat de mult sa fii incat aproape te doare sufletul, unul din locurile in care crezi ca daca ai intinde mainile ai putea sa zbori sau ai putea fi regina din palatul alb cu iz de conac si gradini suspendate intre mare si cer.


De atunci mi-e dor de Balcic, de povestea si linistea lui.

4 comentarii:

Anna (Zuzu) spunea...

Anul asta mi-am promis ca am sa ajung si eu la Balcic, imi place povestea si imi plac imaginile de acolo prea mult ca sa nu calc macar o data :-)

laura s. spunea...

sedere placuta, sunt convinsa ca locul ti se potriveste :)

arc-en-ciel spunea...

mie îmi era dor de Balcic fără să'l fi cunoscut pe viu, de fiecare dată cînd citeam "Pînză de păianjen". apoi am făcut şi cunoştinţă, oficial:)

laura s. spunea...

aceeasi senzatie am avut-o si eu: ca mi-e dor de Balcic inainte sa fi fost acolo.