nespuse

oamenii au inceput sa vorbeasca prea mult si sa spuna prea putin.
cuvintele au sens precis dar au ramas sarace;

imi plac inceputurile neincepute pentru care trebuie inventate cuvinte.

iar unele lucruri ar trebui sa ramana nespuse - pentru ele cuvintele sunt ca niste haine mici, mai bine le lasi dezbracate.

bine

ieri ma gandeam ca atunci cand iti doresti ceva foarte-foarte mult si acel ceva chiar ti se intampla te simti atat de bine - un bine atat de perfect - de parca tocmai te-a pupat Dumnezeu...

happiness

matematica

mie nu imi plac profesorii de matematica; desi nu e bine sa generalizezi, asta cu profesorii de matematica trebuie sa o spun; asadar profesorii de matematica pe care i-am cunoscut eu de-a lungul timpului erau persoane sarite de 40 de ani si cu un aer sever; mi-au dat impresia ca vor sa te incurce si nu sa te descurce si cu cat te incurcai mai tare cu atat li se labarta pe fata un zambet de q.e.d. (care cica inseamna quod erat demonstratum sau asa ceva). si sa dau si cateva exemple: profesoara din scoala generala: avea un aer de jurai ca tocmai a vazut ceva care i-a facut sila (cand se uita inspre tine era de-a dreptul traumatizant), spunea mereu ca nu suntem buni de nimic dar din cand in cand se incurca in propriile teoreme si atunci aerul de care vorbeam mai devreme era inlocuit de unul incurcat (mai degraba incuiat) care era un deliciu; profesoara din liceu era parca sora celei din generala: la fel de bruneta, tot atatia ani, aceeasi voce pitigaiata, se imbraca mai elegant dar in culori care se fereau de lumina intr-un mare fel; tipa mereu ca nu e liniste in clasa -chiar si atunci cand era- de unde am dedus ca avea ceva galagie in cap; intr-o zi dupa ce a zis "liniste" de vreo trei ori la rand pe colega mea ioana a apucat-o revolta si a zis "dar este liniste d-na profesoara, nu vorbeste nimeni"; asa ca d-na profesoara a intrebat-o pe ioana daca nu a innebunit (ioana adica); mie mi-a cazut din banca o oglinda si m-a intrebat ce fac cu ea; i-am spus ca ma uit in ea si mi-a zis si mie ca am innebunit; asadar punea intrebari cu raspuns evident iar raspunsul evident o uimea. pe urma m-a trimis acasa sa imi pun fusta pentru ca venisem in pantaloni fara sa se gandeasca ca asta insemna o ora dus intors la -10 grade. ma rog.
apoi am aflat tot felul de povesti in care protagoniste erau niste d-ne profesoare de matematica; nu se face sa le spun aici dar mi-au intarit convingerea ca e ceva in neregula in acest domeniu; iar azi am vazut in parc o cunostinta care a imbatranit intr-un fel incrancenat si sever care m-a facut sa intreb daca nu e profesoara de matematica (stiam ca era profesoara). ei bine era profesoara de matematica.
in concluzie mie nu mi-au placut profesorii de matematica pe care i-am cunoscut ; aceste persoane mi-au dat impresia ca nu suporta oamenii cu un aer fericit iar daca intalnesc astfel de oameni se straduiesc sa le stearga fericirea de pe figura. matematic.

p.s. imi cer scuze pentru profesorii de matematica de treaba pe care nu ii cunosc;

p.s.2. mie mi-au placut profesorii de istorie.

p.s.3 trebuia sa mai scriu si despre varul meu mai mare cu aer nesuferit care de cate ori ne vedea ne intreba de relatiile lui viete pana cand vara-mea a dedus ca este prost si altceva nu stie; si despre poetul-matematician ion barbu care m-a enervat teribil cu poezia lui cu lapona enigel si riga crypto indragostiti fara speranta; dupa ce terminai de citit poezia si comentariile aferente ramaneai asa cu impresia ca cineva te-a frecat la creier in zadar; emotie ioc; iar povestea "alice in tara minunilor" scrisa de alt celebru matematician mi-a dat mereu fiori nu stiu exact de ce dar mi se pare odioasa.

chestii tari

nu prea imi plac pietrele; sunt dure si le-am incadrat demult (in epoca genunchilor juliti) in cutia cu lucruri agresive; sunt unii carora le plac pietrele colturoase si spun povesti despre poezia lor; le inteleg punctul de vedere sau mai exact inteleg ca nu suntem toti la fel; paradoxul il constituie pentru mine pietrele rotunde si cele colorate; pe malul marii gasesti tot timpul anului pietre rotunde albe, caramizii sau albastrii care se cuibaresc frumos in podul palmei si sunt calde; am cateva si acasa, in locul cu lucruri frumoase; mai am si un mar rosu din marmura - pe-asta pun mana cu fereala, mereu am impresia ca frige - si am si un glob de cuart (sau ce-o fi) roz marmorat pe care am dat o gramada de bani si nu inteleg ce cauta la mine acasa (cred ca m-a hipnotizat vanzatoarea, intamplarea se petrecea intr-unul din magazinele cu "chestii" in general inutile dar despre care ti se explica ca fac bine la karma).
asta despre pietre mici; pietrele mari cum sunt muntii ma sperie de-a binelea iar locuitul timp de un an intr-o localitate inconjurata de munti era sa imi sufoce rau spiritul meu de om de stepa; asa ca intr-o zi cand m-a intrebat sefu' cum ma simt in orasul lor i-am explicat ca ma strang muntii de gat; intr-o luna aveam aprobat transferul inapoi la constanta, cred ca am impresionat cu ceva (sau au vrut sa scape de mine :).
...a, era sa uit diamantele - imi plac foarte tare; diamantele imi par paradoxul suprem; cum poate ceva atat de rece sa "arda" atat de frumos in lumina nu pricep si pace; de-aia or fi si atat de scumpe; paradoxurile astea.

...am o parere foarte buna despre sculptori. se ocupa de "cumintirea" pietrelor si ca sa faci asa ceva trebuie sa fii foarte puternic. si sa nu iti fie frica de pietre. de fapt nu cred ca e vorba de o relatie de subordonare; mai degraba una de dragoste. chiar asa.

de demult

http://www.youtube.com/watch?v=SilREtUd8mE

drum printre castane

.... mergeam la gradinita cu mama care ma tinea de mana; probabil ca era frumoasa ziua de toamna dar pentru mine a devenit magica atunci cand o castana a fost cat pe-aci sa-mi cada in cap; a facut "poc" si s-a rostogolit rotund la picioarele noastre; am fost asa de incantata incat pana la gradinita am palavragit numai despre castana;

.... ma intorceam de la gradinita cu adi daduica, admiratorul meu infocat; fusese plecat la bunici in vacanta si nu mai vroia sa se intoarca; cand a epuizat toate argumentele tatal lui i-a spus "tati, hai acasa ca te asteapta laura, plange dupa tine"; cica adi daduica si-a luat imediat bagajul si a venit; asa ca treceam amandoi pe aleea de castani catre casa.

.... din scoala generala tin minte castanele cu elastic facute de baieti .

.... in facultate mi-am cumparat o pereche de pantofi cu toc (printre primii din viata mea); i-am purtat rar si i-am avut multi ani dar mi-au fost tare dragi pentru ca aveau botul rotunjit si culoarea ca de castana (maroniul acela roscat care mi se pare mie una din nuantele perfecte);

....zilele trecute am fost cu fetita mea in parc si o alta fetita (tot de un an si un pic) i-a dat o castana si pe urma inca una; ma uitam la mainile grasute care faceau schimb de mingiute maronii iar starea de bine nu-mi era tulburata decat de teama ca o sa le inghita :)

... eu cred ca in definitia toamnei ar trebui sa intre neaparat castanele ; intr-o posibila definitie a zilei perfecte sa intre o zi de toamna cu lumina molcoma si castane rotunde; iar casa noastra va avea cu siguranta ceva din culoarea castanelor;

.... de-a lungul timpului am incercat si eu sa adun castane, cat mai multe castane; imi place senzatia de rotund din podul palmei si umezeala lor cand sunt proaspat iesite din teaca; apoi am patit ce pateste toata lumea, le-am adus in casa sau le-am pastrat in posete ca sa le regasesc peste cateva zile uscate si innegrite ca o veste proasta;

....asa ca nu le mai adun; le mangai si le las sa isi vada de drum; unele lucruri trebuie lasate sa isi vada de drum; altfel ajungi sa pastrezi incuiate in casa vestigii vestede in locul unor amintiri frumoase.